Pale

Cu petale de trandafir presar drumul ancorat în realitate de sirena primăverii

Şi ghiocei în ghioci de rouă falnici cu strigăt şi’alăută nou născută…

Mă strigă, mă cheamă la ea primăvara dar ezit…ea nu’i acolo, nici acolo,

Ea e la tine…dămi’o, dămi’o te rog, ca să trăiesc…

.

Se’aşează pe podeaua de pământ rece, înzăpezit de vreme şi soroace şi tace

Dar tăcerea’i strigă…a venit, a venit şi ea la fel cum va trece

La fel de iute ca o pânză de revistă aurită din ziarul de mâine, din cartea de ieri…

Mă frământă gândul veşniciei şi dacă eu şi dacă noi, făcut’am cărămizi pentru cetate

 sau flori de primăveri multicolore sădit’am pe pământul sfânt din cer…

.

Dar iute’i primăvara şi nu’i acolo, nu’i aici…dă’mi’o, dă’mi’o din zâmbetu’ţi,

Nu mă lăsa să m’ofilesc la fel ca ghiocei nedăruiţi…

Gândul de’oţel

Puţinul şi multul aici se’ntâlnesc, în ochiul de piatră al vechiului vis…

Adorm pe cenuşa din foi de jurnal şi suflu pe umăr din piept aer cald,

Sudoarea’mi o gust ca vinul de ieri, petale de floare şi ochi de oţel,

Vizes ce aş fi de n’aş fi aşa, mă doare în piept dar n’arunc cu piatra…

.

Ce’i spaţiu şi gol’ntr’o lume de fier cu ghimpi de oţel pe garduri de lemn

Şi pietre de stâncă şi case de ieri cu mii de ferestre opace…şi eu,

Cu mintea de gânduri răpit peste nori, privesc doar în jos grădina cu flori

Şi rup câte una, petale şi spini, arunc peste lumea de gânduri ce’mi vin…

.

Nimcul şi totul şi’un glob de cristal, trecutul ce’arată prezentul murdar

Trei fire de aur pe un piedestal şi eu la răscruce de viaţă purtat

Rămân cu piciorul pe pragul de ieri şi harta de mâine şi cerul de azi

Şi gândul de’oţel rămâne purtat spre vântul de mâine şi calea de azi…

În mine…

Consilii de îngeri şi magi auriţi, petale de floare, miros de argint

Şi fagur de miere pe’o piele de in, miresme de lună topită’n venin

Se’arată în cupa de aur pictat, scurgându’se’n pumnul cu perle brodat

Şi eu cu ochii’nchişi…

.

Partide cu mari prelegeri în timp, tablouri de artă, coroane cu spini

Şi valuri şi soare cu stele în jur se’arată în cupa de aur topit

Şi cruci şi pumnale şi oameni şi foc, furtuni de cristale topite în stânci

Şi eu cu mâna’n cruce…

.

Albastre cărări spre cer care duc şi porţi de smarald, iaspis, diamant

Şi urme de cruce brăzdate pe cer cu sânge şuvoi ce curge spre noi

Cu fruntea de fier topesc din păcat şi spăl din destin, mă iartă şi tac

Deschid ochii azi şi merg înspre Cer…

“Acum’ul de atunci…”

Pământul cub se face şi eu cobor pe a lui treaptă

Cu roşii pantaloni ca să întâmpin rochia ta albă

Şi greu de iubit şi mare şi greu sunt fără de apă

Şi stau pe pământ, respir rezemat de primul pom

Din Paradis…

 .

Şi cubul e mai mic şi tu te faci mai mare

Şi lumea mea eşti tu şi eu stau la picioare

Şi mă renasc şi mor din zi în zi mai mult

Ca să plantăm grădina cu nuferi şi cu flori

Plângând doar împreună…

 .

Şi din o mare mare să bem pân’o secăm

Să respirăm argint, metale preţioase

Şi lacrimi să creăm din pulbere de nori

Şi zâmbet de copii din dragoste albastră

Găsită doar la El…

Rugăciunea unui Adam

La început nimic,

apoi doar atât, atât cât să’i simt gustul prea dulce dar prea bun…

în vârful limbii şi cu toata inimă degust plăcerea a ceea ce nu trebuia să fii simţit vreodată.

Eu, eu sunt de vină ca Eva a muşcat, eu sunt de vină ca mărul e acum rotund…

la început a fost pătrat dar am muşcat şi eu şi ea, eu, ea…

da, ştiu, îmi merit pedeapsa nu pentru că am gustat dulcele gust al unui măr otrăvit de cunoaştere, dar pentru că am încălcat porunca.

Arde’mi limba şi pântecele odată cu ea, leagă’mă de mine şi taie’mă în două, ba în trei şi dă o parte din mine şi ei…să fie gura ca s’o pot săruta până voi muri…

Aruncă’mă’n stele şi suflă spre mine ca praf de lună să mă fac şi ca o adiere să o mângâi pe Eva mea prin părul de caşmir, murind apoi odată amândoi…

O, Doamne, Tu, împotriva Celui care am păcătuit, să nu vrei să mă ierţi, te rog, să uiţi pe veci şi să mă ştergi din cartea Ta dar să o ierţi pe ea căci o iubesc, cu’aceeaşi inimă cu care am păcătuit şi tot pe ea aş vrea acum să o zdrobesc…

Ah, şi chinul a’nceput cu soarele căzând la orizont…

Dar Doamne, nu trebuie natura ca să pedepseşti pentru o muşcătură de a mea, te rog, adu din nou un soare nou şi nu îl prăpădi pe’acesta vechi ci suie’l iar din nou unde a fost ca să îmi dea lumină şi noroc cât mai trăiesc…

Sau poate e mai bine cu luna să mă ‘nalţ şi eu, şi’apoi cu ziua să m’arunc în veşnicul abis de sub terest…

.

2 ²

De ce nu simt focul?

Sunt prea mic, sau sunt prea mare?

Mă lovesc de stânci, mărgăritare şi ceru’ntreg mi’e martor că mă doare…

Nu mai am aer să respir pe gură, în piept am pietre dar…nu simt ură

Mă’ntorc pe partea dreaptă, iarăşi zbier, mă lupt cu mine însumi, rămân dar un mister,

Cum să privesc la lună să spun că e frumoasă când am văzut iubirea?

Miros astăzi în faţă pe masa ce destinu’mi ghiceşte făr’ să vreau

Trei lucruri minunate şi un pahar murdar:

Iubirea o alegi şi când alegi e bine, rămâi pe veci albastru căci nu tu ai ales

Şi afli prea devreme, sau prea târziu că ceasul…

de Marele Maestru e pregătit din veci…

acestea trei sunt lucruri ce le înveţi în viaţă

sau prea târziu în minte încerci să le’nţelegi,

e minunat să aflu că viaţa fără Tine e abur ridicat spre Cer doar puţintel…

mi’e dor de Tine, Tată, mi’e dor sa’Ţi stau la piept dar văd cum doru’mi mare e’mbălsămat de Tine când lecţie de viaţă îmi dai ca să nu pier…

Tu ştii că viaţa’mi a stat în fir de aţă şi întrebări nebune iar mi’au trecut prin cap..

Dar scopul Tău cu mine şi azi şi’n veşnicie se’mparte fix la doi…

Te rog, ridică’l la pătrat…

Cel mai…

Cel mai frumos…este să-l cauti

Si minuni se naste’vor din nimic

Si lumi pagane din cadavru s’or alinta cu vers albastru si iar s’or naste flori din flori…

 .

Cel mai sublim…este sa’l cauti

Si iar s’or duce barci pe mari si gandurile de apoi

Si universuri reci si dure s’or transforma pe veci in urme si umbre si urme de flori…

 .

Cel mai nobil…este sa’l cauti

Si faci din munte alte vai

Si stele arse, calatoare si umbre multe cu noroi sa se prefaca in minune, frumos, sublim, nobil ecou…

Când scrii, trăiești,

Când iubești, scrii…

După perdea

Albastrul se scurge pe ultima perdea, ultimul strop de ieri

Ultima speranţă pentru trecut..lăsată lângă fereastră a plecat…

Altele s’au născut iar fulgerul e’acum soare, luna e’acum stea…

Între ce’a fost şi ce va fi gustând prezentul între perdea şi geam

Privim la ‘cel viitor cu trecutul în buzunarul…rupt.

Necunoscut.ă

Atâtea flori de mare şi fagure de miere, miros de tei în aer şi turmele de oi

Cu pajişti multe, cerul când e’albastru, meteoriţi pe’orbită şi culori

Şi lumea multe lucruri a văzut însă uimirea cea mai mare e la tine:

Căci eşti frumoasă, eşti frumoasă şi sper că asta’i de la mine…

.

Atâtea lacrimi şi zâmbete s’au scurs şi norii plin de ploaie

Cu stele multe, universul, trei puncte, multe glasuri şi culori

Şi propoziţii cât o frază şi lumea’ntreagă la picioare

Tu ai atunci când viaţă zâmbind mi’o’mpărtăşeşti…

.

Atâtea multe zaruri şi soartă mută şi noroc

Cu munţi de râs sarcastic, castele, busuioc

Şi lumea ce se’ntreabă de unde’atâta spor

Realizez ca ei nu te cunosc…deloc!